Simon din Cirena – Suferința pentru Hristos, un privilegiu (Marcu 15:21: Luca 23:26; Matei 27:32) 270/365

            „Via Dolorosa”, drumul spre locul Marii Execuții, este lung și greu pentru Isus, Marele Condamnat. După orele nespus de lungi de batjocură și de tortură, pierduse energia și forța de a mai putea duce greutatea ce i se plasase pe proprii umeri. Înconjurat de soldații romani care Îl ghidau prin necruțătoare lovituri de bici, merge cu pași mici și tot mai clătinați, iar femeile simțitoare jelesc cu inima sfâșiată din pricina a ceea ce vedeau. Auzindu-le cum Îl plângeau, Isus găsește puterea să le oprească și să le îndrepte ochii spre starea disperată a celor cu adevărat vrednici de plâns: ”Nu mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi înșivă și pe copiii voștri!”

            Încearcă să-Și ducă ”altarul pe care trebuia înjunghiat” până la locul stabilit, însă cade fără puterea de a-Și mai putea continua drumul cu crucea în spate. Niciodată umanitatea lui Isus nu a fost mai evidentă ca acum, când Cel Atotputernic, ajunge neputincios fizic și nimeni nu este acolo disponibil să-I dea o mână de ajutor. El Care a descărcat atâtea poveri, a rupt atâtea legături ale Diavolului, a eliberat atâtea suflete înrobite și a ridicat nenumărate juguri nespus de grele, trăiește acum momentul neputinței fizice extreme, al extenuării și epuizării totale. Dar, pentru a putea realiza mântuirea noastră se lasă târât, precum un ”miel dus la măcelărie”, spre locul execuției, la Calvar, pe muntele Moria, locul Căpățânii.

            Drumul lui Simon din Cirena, care venea de la câmp, se intersectează cu cel al gloatei gălăgioase ce urma și înconjura condamnații, iar curiozitatea îl împinge pe acesta mai aproape, tot mai aproape de gloată. Fără să înțeleagă prea mult, se trezește apucat și silit de soldații romani, (care își puteau permite oricând, legal, să oblige pe oricine să parcurgă o milă în interesul lor),  să ducă crucea lui Isus până la locul Căpățânii. Încearcă să opună rezistență, motivând că pe el nu îl privește procesiunea, însă rezistența lui nu îl ajută cu nimic. Silit, obligat de exponenți ai cotropitorului roman, Îi face un serviciu din obligație și constrângere Mântuitorului, Care ajunsese părăsit de toți. Simon se înrolează la purtarea crucii, cel mai probabil, totuși, împreună cu Isus, și nu de unul singur, altfel, după cum susțin unii teologi, nu s-ar fi putut spune ”Isus ducându-Și crucea a ajuns”; iar odată cu purtarea lemnului greu al acesteia poartă o mulțime de întrebări. Nutrește în inima lui o atitudine de revoltă și de nemulțumire, o răfuială interioară pentru nedreptatea care i se făcea; dar apoi, suflând cu greu, ajunge foarte probabil într-un loc unde, după epuizarea milei de mers, Îi predă povara în exclusivitate Celui Care venise să o ia și să o ducă până la capăt.

            Eliberat, Simon răsuflă ușurat pentru că finalul unui asemenea drum se încheia diferit pentru el, decât pentru cei ce erau titularii purtării celor trei cruci. Asistă la răstignirea condamnaților, însă ochii sunt îndreptați spre Cel Care, atârnat pe cruce, poartă o greutate imensă, incomensurabil de grea,  pe care nimeni nu a fost vrednic și nu ar fi putut să o poarte, păcatul întregii Umanități. Confuz, Simon se retrage plecând cu gândurile și cu poverile  lui sufletești cu care se împovărase. Mai târziu află că cel care avea nevoie reală de ajutor era chiar el, și că Singurul Care îi putea lua povara de păcate era Cel pe care el îl ajutase la transportarea crucii, Isus Cel Care fusese mort, dar Care înviase din morți și era viu în vecii vecilor. Simon înțelege că povara păcatelor sale, pe care le-a purtat Isus pentru el, era mult mai grea decât greutatea lemnului de ocară cărat de el în spate, iar Singurul Care îi putea veni în ajutor oricărui om, în această privință, era Cel pe care el îl ajutase pe plan fizic, fortuit.

            Nu avem detalii certe despre viitorul acestui posibil african, însă experiența lui rămâne imortalizată în cele trei Evanghelii, iar impactul experienței sale dramatice nu se poate să nu fi fost urmată de efecte pozitive transformatoare, fapt care pare confirmat de altfel, indirect, de către unul dintre evangheliști.

            Surprinși de evenimentele vieții, suntem obligați de multe ori să mergem înainte fără să vrem și fără să înțelegem de ce, având senzația unor nedreptăți care ni se fac, o atribuire de sarcini cu totul nejustificată și nemeritată.

            Dar, de fapt, Creștinismul în sine este un fel de Simon din Cirena care poartă ocara lui Hristos, însă nu inconștient, ci conștient; nu din obligație, ci din venerație. Chemarea lui Isus pentru toți urmașii Săi a fost și rămâne aceeași: lepădarea de sine, purtarea crucii și urmarea lui Hristos, până la capăt.

            Prietenia cu Dumnezeu este o umblare extrem de vulnerabilă prin labirintul unei lumi în vrăjmășie cu tot ceea ce este sfânt, gata să atace precum o haită de lupi flămândă mieii care le ies în cale. Dar Creștinismul este chemat să privească ”ocara lui Hristos” ca pe o onoare deosebită care i se face, și, în loc să o evalueze ca fiind o  ”discriminare socială”, să o percepem ca un privilegiu, ca pe un har adăugat credinței;  Duhul lui Dumnezeu venind peste toți cei care suferă pentru Hristos spre a le oferi strălucire și protecție.

            În ciuda dramatismului statutului nostru de aparente victime, de ”miei în mijlocul lupilor”, statuat  de Mântuitorul, suntem asigurați de biruința noastră finală, El fiind Modelul nostru, al tuturor. El a biruit lumea, iar ”pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și acum șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” Glorie Lui!

            Mulțumește-I și tu lui Dumnezeu pentru ocaziile în care ai suferit pentru că ești creștin!

            Mijlocește pentru putere, curaj și credință în contextul pericolelor pe care ni le rezervă viitorul!

            Pastor Daniel Lela

Share this…
    266 Views