Tâlharul salvat – Fructificând ultima șansă (Luca 23:35-43) 274/365

Experiența tâlharului răstignit alături de Domnul Isus este una dintre cele mai încurajatoare istorisiri din Sf. Scriptură, mai ales pentru oamenii care au ajuns la capătul alergării ratându-și chemarea și oportunitățile lăsate de Dumnezeu în viață. Este o rază de speranță pentru oamenii care, încărcați de preamultele lor păcate, ajung umiliți, intimidați și descurajați de șoapta Înșelătorului, care le strecoară ultimul strop de otravă ucigătoare: ”ești prea păcătos să poți fi iertat înainte de moarte!”

Tâlhari și tâlhării au existat în orice loc și în orice perioadă de timp, cu atât mai mult în Orient, unde oamenii călătoreau pe jos sau călare pe animale de povară trasee primejdioase și, uneori, îndelungate. Nu exista un risc mai mare decât să călătorești singur; deveneai o victimă sigură pentru acești răufăcători, care, în grupuri bine organizate, pândeau călătorii spre a-i prinde în zone bine gândite, vulnerabile, și a-i jefui de bunurile pe care le aveau asupra lor. De cele mai multe ori, în încercarea de a se apăra și a-și proteja bunurile, oamenii cădeau ei înșiși victime „colaterale”, fiind uciși de acești răufăcători spre a nu exista dovezi despre faptele lor.

Tâlhăriile sunt ilustrarea cea mai degradantă și umilitoare a decăderii umane, este imaginea care prezintă cel mai clar implicarea demonică prin care rasa umană se autodistruge. Este, într-un fel, rebeliunea îngerilor căzuți, care, ieșind de sub autoritatea lui Dumnezeu, au devenit slujitorii ”Hoțului cel mare” care a venit „să fure, să junghie și să prăpădească”. Câte vieți distruse: câte lacrimi vărsate; câte suferințe lăsate în urma uneltirilor Celui Rău prin slugile umane aservite! Câte rugăciuni pentru ca Dumnezeu să facă dreptate! În cazul singular avut de noi în vedere, totul s-a petrecut până într-o zi, când Dumnezeu a pus capăt șirului lung de fărădelegi, omul, devenit un „tâlhar sadea”, ajungând întemnițat, alături de un alt partener de celulă care purta aceiași vinovăție.

În sfârșit, temnița devine locul unde face cunoștință pentru prima dată, probabil, cu consecința păcatelor comise, a faptelor lipsite de milă, a tuturor „loviturilor” întreprinse de-alungul anilor. Temnița este locul unde face cunoștință cu Legea lui Dumnezeu aplicată prin autoritatea statală instituționalizată. Pentru prima oară înțelege pe propria-i piele ce înseamnă să fi privat de drepturi, să ți se ia libertatea și să fi pus în fața suportării pedeapsei pentru propriile vinovății și păcate.

Temnița devine locul unde este solicitat să gândească, este arealul unde găsește timp să comunice cu sine, unde glasul conștiiței începe să condamne, iar remușcările și regretele își fac, în sfârșit, apariția. Tâlharul arestat își poate aminti foarte bine primele momente în care păcatul l-a amăgit, cum bătăile furtunoase ale inimii îi transmiteau că nu este deloc bine ceea ce făcea, dar nu s-a supus acestora. Poate că glasul părinților care îl sfătuiau la bine a început să răsune clar și tragic, din nou, în mintea lui, iar amintirea perioadei în care și-a schimbat fundamental direcția în viață îl copleșește. Ce amăgire amară, ce autoînșelare, ce viitor sumbru, ce durere!

În urma judecății, află că pentru toate faptele comise va plăti cu moartea, iar așteptarea acelei zile devine tot mai apăsătoare. În sfârșit, ziua executării pedepsei finale, capitale, a sosit; decizia fusese luată, iar acum nu i-a mai rămas decât să străbată un drum greu, cu crucea în spate, alături de partenerul care împărtășește aceiași soartă, pentruca, în cele din urmă, să fie răstignit. Însă, în mod neasteptat, lângă ei, parcurgând același drum și împărtășind aceeași soartă, apare un ”Om” cu un comportament în suferință cu totul deosebit de al lor.

Felul în care oamenii se raportează la Acesta este cu totul deosebit, iar atitudinea cu care Condamnatul înfrunta ostilitatea, inclusiv, până la o vreme, din partea ambilor colegi de suferință, spune mult. Din vorbele soldaților, din strigătele preoților, din lacrimile și gemătul femeilor, din tremurul pământului și întunecimea Cerului, tâlharul înțelege finalmente, pe cruce, ceea ce aproape toți ceilalți nu au înțeles, și anume că Isus este Domnul, Fiul lui Dumnezeu.

Privind spre Hristos, în Moartea Acestuia, vede în El speranța propriei salvări, iar înainte de a-și da duhul, răstignit fiind, înțelege că rugăciunea este singura cale prin care mai poate să-și exprime dorința iertării din partea și în fața lui Dumnezeu. Recunoscându-și păcatele, știind că este la o distanță extrem de mică de plecarea în veșnicie, „prinde ultimul tren”, „fructifică ultima șansă” în care poate obține iertarea divină. Pentru tâlharul din dreapta Marelui Crucificat, crucea devine nu doar locul ispășirii pedepsei, ci și oportunitatea de a da ultima și cea mai mare „lovitură a vieții”: mântuirea propriului suflet, prin credința în Fiul lui Dumnezeu.

Din exemplul și lecția acestui om, fost tâlhar condamnat la moarte pentru faptele sale, înțelegem că nimeni nu este prea păcătos pentru a putea fi mântuit, și că nimeni n-ar trebui să rateze șansa propriei salvări, mai ales când aceasta este așa de aproape. Crucea lui Hristos stă și azi, încă, între două categorii de oameni, unii care cred și alții care batjocoresc, totul ține din ce categorie alege omul să facă parte; fie precum tâlharul nemâtuit, fie ca cel mântuit.

Înțelege momentul decisiv când trebuie să actionezi; când și ce trebuie să vorbești și Cui să te adresezi, până se mai poate, pentrucă nu este nimic mai trist și mai tragic decât să pleci de pe pământ fără să fi auzit și tu, precum tâlharul salvat, asigurarea Mântuitorului: ”Astăzi vei fi cu Mine în Rai!”

Mulțumește-I lui Dumnezeu pentru harul oportunităților pentru pocăință și credință !
Mijlocește pentru cei care plătesc tribut indeciziei și amânării cu riscul pierderii, a nefructificării ultimei lor șanse de salvare!

Pastor Daniel Lela

Share this…
    153 Views