Fiul mai mare – Falimentul religiei (Luca 15:2.5-32) 325/365

                Nimeni nu poate ilustra mai bine decât Însuși Dumnezeu valențele relației dintre El și proprii Lui copii, cât și experiențele prin care cei născuți din Dumnezeu trec prin lungul și anevoiosul proces de formare și maturizare creștină.

                Dacă pe unii îi deranjează oarecum, stigmatul ”Fiului risipitor” (rob la porci) și se consideră prea morali pentru a se identifica cu acesta mai ales în căderile de care a avut parte, atitudinea fiului celui mare din splendida parabolă lucană ne repugnă pur și simplu, ne displace totalmente. Există totuși, un sentiment nedorit și ciudat de autoacuzare care te face să lași garda jos și să înțelegi și trăirile fiului celui mare dacă analizezi reacția acestuia prin prisma frustrării și a spiritul de legitimitate prin care își justifică atitudinea; însă realitatea din inima lui care uneori se strecoară și în inima noastră, oricât ar părea de justificată, îl plasează departe, foarte departe de inima tatălui, personajul principal din parabolă.

                Fiul mai mare este o reprezentare fidelă a religiosului care pierde din vedere faptul că Dumnezeu nu este interesat de o religie, ci de o relație cu copiii Lui, iar un sistem religios formal poate deveni extrem de înșelător și de nociv și din acest punct de vedere. Nu am fi cunoscut niciodată ce este în inima fratelui mai mare dacă nu ar fi existat provocarea venită din partea fiului mai mic, care după ce și-a terfelit viața în pofte nesăbuite și în dezmăț, îndrăznește și crede că poate totuși, să se întoarcă acasă, contând și cerșind iertarea tatălui de care-și bătuse joc într-un mod lamentabil.

                Deranjul fiului mai mare este generat de atitudinea, considerată de el cel puțin extravagantă, cu care tatăl își reprimește fiul evadat din sânul familiei. Reprimirea acestuia, reabilitarea lui completă și fără acuzații, bucuria debordantă cu care este celebrată reîntoarcerea acestuia acasă, stârnește spiritul critic, autocompătimirea, invidia și răutatea acestuia la cote nebănuite. Își reneagă fratele recuperat, nu vrea să-l întâlnească, refuză participarea la sărbătoare și alege să stea deoparte de tot ceea ce se petrecea cu această ocazie în casa părintească. Se consideră un rob care a încercat să-și mulțumească stăpânul, fără a-i fi înțeles inima de tată.

                Se consideră nedreptățit, prin comparație, și aruncă reproșuri însoțite de o serie de nemulțumiri egoiste care nu i-ar fi fost îndeplinite. Asistăm la un fel de răzbunare a fiului pe bunătatea tatălui, considerând iertarea oferită fratelui mai mic nedreaptă și necuvenită, iar sărbătoarea dată în cinstea acestuia de-a dreptul absurdă și de neînțeles. Nu realizează miracolul învierii spirituale petrecută în viața fratelui său și nici minunea iertării generoase, nemeritate, a părintelui lor. Consideră actul mântuirii prin har o nedreptate pe care o condamnă vehement, iar tatăl nu poate fi decât extrem de îndurerat.

                Și iată că în pilda noastră nu exista doar un singur fiu pierdut, ci doi! Alunecarea în extrema legalismului este cel mai periculos lucru de care trebuie să ne ferim. Căderea în ritual, este pericolul care pândește la inima fiecăruia dintre noi, iar îmbrățișarea unor forme care devin doar o rutină religioasă care ne satisface pe noi înșine și nicidecum pe Cel Căruia ar trebui să ne închinăm, ne paște pe fiecare din noi. Adesea se înțelege extrem de anevoios că Dumnezeu ne vrea pe noi înșine și nu faptele noastre; dorește transformarea inimii și a minții care să fie într-o relație permanentă cu El, și nicidecum niște forme și ritualuri exterioare, chiar obositoare, dar fără valoare.

                Truda de a ne câștiga mântuirea prin merit personal este o cauză de mult pierdută, precum alergarea după ”Fata morgana” în pustie, care nu face altceva decât să ne stimuleze eul pe care Dumnezeu îl vrea zdrobit și răstignit; iar cine nu înțelege acest lucru, își chinuie viața slujind unui dumnezeu nebiblic. Iertarea păcătosului prin credință i se pare nedreaptă, imposibilă și o îndreptățită motivație care generează discuții, controverse și revoltă.

                Precum fiul mai mare, sunt prea mulți creștini care în loc să se bucure alături de tot Cerul care Îl laudă pe Dumnezeu pentru lucrarea de mântuire realizată și aplicată tuturor celor ce cred, stau rezervați și circumspecți la harul pe care Dumnezeu li-l arată celor mai nevrednici dintre pământeni.

                Mulți morți au fost înviați precum Lazăr, dar pe plan spiritual, însă noi nu am fost gata să-i  dezlegăm pentru a umbla liber în viața nouă care le-a fost acordată, la porunca Fiului lui Dumnezeu. Mulți fii risipitori s-au întors acasă, iar noi i-am gonit aducând argumente în numele Tatălui minciunii; multe sărbători de recuperare moral-spirituală au fost stricate pentru că am refuzat să participăm la ele sau am participat doar cu scopul de a strica ”distracția”; și toate acestea dintr-o sfințenie legalistă, străină de Bunul și Generosul nostru Tată Ceresc.

                Dacă am fost cu adevărat salvați: suntem prea aproape de Domnul ca să trăim înstrăinați de El; suntem prea cunoscători ai Adevărului eliberator ca să nu credem în El și să nu-L punem în practică; suntem prea aproape de Inima lui Dumnezeu ca să nu fim cuceriți, prin iubire, de iubirea Acestuia!

                Să nu ne străduim, așadar, să împlinim iubirea lui Dumnezeu disociind-o de iubirea aproapelui, pentru că aceasta este o contradicție în termeni, iar noi ne-am descalifica singuri!

                Mulțumește-I lui Dumnezeu pentru că ești copilul Său, înfiat și reabilitat prin Har nețărmurit!

                Mijlocește către Dumnezeu să nu ai de-a face cu oameni cuprinși de o religiozitate falsă, la care ”mântuirea prin har, prin credință” este înlocuită cu ”mântuirea prin fapte”, nenumărate și dichisite fapte religioase care conduc, însă, la un teribil faliment veșnic!

                Pastor Daniel Lela

Share this…
    131 Views