Fariseul lăudăros – Nu te condamna singur (Luca 18:9-14) 332/365

            Nu vom ști niciodată dacă unele dintre personajele aduse de Domnul Isus în pildele pe care le-a rostit au fost personaje imaginare, sau a făcut referire la persoane reale, desprinse din viața reală, cu scopul de a sublinia adevăruri vitale pentru cei care Îl ascultau.

            Omniștiința Îi permitea să vorbească despre orice persoană fără a avea nevoie de  informații suplimentare, iar observațiile Lui nu erau niciodată superficale sau exagerate. Judecata lui Dumnezeu a fost întotdeauna dreaptă, pentru că El este Adevărul și Dreptatea întruchipate.

            Isus ne previne cu privire la alunecarea noastră spre mândrie spirituală când suntem ispitiți să ne comparăm unii cu alții, mai ales dacă reușim să ne însușim o anumită performanță spirituală. Practicarea disciplinelor spirituale poate fi ușor interpretată că fiind un nivel superior de spiritualitate și nu doar procesul prin care reușim să creștem spre a deveni oameni de caracter.

            Fariseul era persoana care a reușit să intre în categoria elitelor care și-au propus separarea de grupul celorlalți, a majorității membrilor societății, prin performanța presupusei trăiri a unei viați de respectare riguroasă a Legii. Râvna lor a devenit, însă, o alunecare spre fanatism, iar regulile pe care și le-au impus au înlocuit cerințele lui Dumnezeu cu porunci umane, stabilite de ei înșiși. Cele mai multe dintre aceste reguli au înlocuit poruncile lui Dumnezeu devenind prioritare față de acestea.

            Fariseul vine să se închine la Templu, iar nu departe de el apare și un vameș, considerat extrem de păcătos, care voia și el același lucru. Fariseul se roagă cu ochii deschiși, iar preconcepția despre statutul inferior al vameșului îi dă un sentiment de automultumire și de superioritate. Rugăciunea pe care o înalță devine una relativ complexă, comparativă, dar în conținutul acesteia nu se înregistrează nici urmă de smerenie sau pocăință. Cu o mândrie specifică, fariseică, își etalează reușitele iar mai apoi, motivele de mulțumire sunt enumerate prin comparație cu nereușitele celorlalți.

            Deși trăiește sentimentul că și-a făcut norma, că rugăciunea făcută este notată, că Dumnezeu este mulțumit de el, fariseul este descoperit de Isus ca fiind orb la propriile păcate, și este descalificat prin mândria lui spirituală, condamnat pentru spiritul de judecată și de dispreț la adresa altora.

            Uităm că rugăciunea noastră este o apropiere de un Dumnezeu care cunoaște totul, Care, dincolo de vorbele rostite, ne cunoaște motivațiile și dorințele inimii. Un Dumnezeu care știe cât din ceea ce spunem este adevăr și cât neadevăr, Care cunoaște formalitățile unor rugăciuni mecanice, devenite formule lipsite de forță și valoare spirituală.

            Dumnezeu se așteaptă să fim realiști, să ne vedem propria noastră stare fără să ne comparăm cu semenii noștri, iar în rugăciunile noastre să demonstrăm smerenie și pocăință. Nu există pericol mai mare decât să aluneci în postura omului mulțumit de sine și mândru de realizările proprii, care în dialogul cu Dumnezeu simte nevoia să-și etaleze performanțele.

            Rugăciunea noastră trebuie să fie despre El, iar închinarea trebuie să-L onoreze și să-L glorifice doar pe El. Biserica nu este locul judecăților nedrepte, locul unde ne adunăm pentru a ne compara reciproc prin ceea ce vedem sau cunoaștem, de cele mai multe ori superficial. Se prea poate ca Dumnezeu să nu fie de acord cu tine, iar spiritul de judecată, mândria, să stea în calea unei închinări sincere și primite înaintea lui Dumnezeu.

            Nu trebuie să uităm niciodată că singura calitate care ne ridică mai sus de unde suntem în mod real este smerenia, o virtute a virtuților, considerată a fi un accesoriu de lepădat, demodat.

            Mulțumește lui Isus pentru modelul Lui perfect de smerenie!

            Mijlocește pentru a-ți putea însuși această virtute în viața de slujire!

            Pastor Daniel Lela

Share this…
    98 Views