Vameșul pocăit – Fii sincer și smerit (Luca 18:9-14) 334/365

Indiferent cine suntem, ce statut social, educație sau profesie am avea, fiecare din noi suntem persoane cu nevoi spirituale profunde pe care nu le putem împlini decât dezvoltând o relație cu Dumnezeu.

Vameșii, în Israel, erau personaje extrem de controversate și disprețuite, chiar urâte, din cauza colaborării cu sistemul roman opresor și a nedreptăților și abuzurilor de care se făceau vinovați, în exercitarea meseriei lor, față de proprii lor compatrioți. Erau oameni care se foloseau în mod relativ discreționar de autoritatea pe care o aveau, folosind șantajul și compromisul, după caz, ca mijloace pentru obținerea de câștiguri necuvenite, deosebit de consistente.

Încurajau și practicau încălcarea și eludarea legii prin mită, sau storceau abuziv bunuri atunci când situația le permitea să facă lucrul acesta. Erau oameni care adunau în timp scurt sume mari de bani, devenind cunoscuți ca oameni înstăriți însă, pentru aceasta, ajunseseră invidiați de unii și disprețuiți de alții, mai ales de religioșii vremii. Vameșii erau plasați de către evreii ortodocși alături de cei mai păcătoși oameni, în poziție moral-spirituală cea mai de jos, alături de femeile destrăbălate.

Considerați fără frică de Dumnezeu și fără rușine de oameni, era extrem de neobișnuit să vezi un vameș căutându-L pe Dumnezeu sau dând dovadă de o mai mare sensibilitate spirituală. Erau considerați oamenii care și-au tocit și omorât conștiința prin mulțimea nedreptăților și a păcatelor pe care le-au săvârșit, oameni pe care Dumnezeu nu-i mai bagă în seamă, darămite să-i și aprecieze!

Într-un asemenea context, Domnul Isus corectează o greșeală în care alunecă religioșii tuturor vremurilor, atunci când se consideră importanți înaintea lui Dumnezeu prin propriile lor fapte și se sumețesc a se mândri cu realizările lor moral-spirituale. Printr-o comparație radicală, total neașteptată, Marele Pedagog Isus Hristos, îl așează pe reprezentatul tagmei fariseilor în balanță, în oglindă, cu un biet vameș, total dezamăgit de propriile lui merite, care, tocmai prin aceasta, devine un model pentru alții.

Vameșul pocăit, cel mai probabil realizând că bunurile materiale nu i-au putut oferi fericirea, că banii nu te împlinesc, iar nedreptățile adunate devin o povară insuportabilă pentru suflet, simte nevoia de a-și refula starea lăuntrică și, mai mult, de a căuta eliberarea propriului suflet. Chinuit de glasul conștiinței, sătul de viața pe care o trăia, ocolind piedicile care îi puteau sta în cale, îndrăznește să meargă în Casa lui Dumnezeu pentru a se ruga, cerând iertare și trecere înaintea Cerului, contând pe mila divină.

Rugăciunea lui nu este o rugăciune a unui ins religios, este lipsit de limbajul unui cunoscător al lui Dumnezeu, vameșul se adresează într-un mod foarte direct, simplu și la obiect: ”Ai milă de mine păcătosul!” Rugăciunea vameșului este apreciată de Dumnezeu tocmai pentru că era strigătul disperat al omului care nu se mai bazează pe el însuși, care se vede fără niciun  ajutor pe plan orizontal și își dorește o salvare venită de Sus. Prin aceasta el își manifesta recunoașterea sinceră a stării sale de neajutorare și păcătoșenie și dependența exclusivă și totală de Dumnezeu, Creatorul său.

Prin scoaterea în evidență a acestei situații, Domnul Isus apreciază atitudinea vameșului oferindu-i har iertător și binecuvântare, iar exemplul acestuia devine o încurajare și un model pentru toți păcătoșii.

Dacă inima noastră nu este smerită și nu suntem dispuși să ne recunoaștem starea reală a inimii înaintea lui Dumnezeu, rugăciunea devine un fel de teatru ieftin care nu ajută la nimic. Lipsa smereniei în închinare duce la subestimarea sau chiar la disprețuirea lui Dumnezeu, pentru că nu ne descalifică nimic mai mult ca sentimentul falsei vrednicii, etalarea meritelor personale care, vezi Doamne!, L-ar obliga pe Dumnezeu să ne asculte rugăciunea, în virtutea faptelor noastre bune, adunate în timp.

Dependența de har, încrederea în Domnul Isus, rugăciunea rostită în Numele Lui trebuie să fie regula de aur peste care nu avem voie să trecem în închinarea noastră, altfel ne vom bloca în propria noastră mândrie și autoînșelare.

Să abandonăm mândria, acest păcat care a generat tot răul de sub soare, indiferent sub ce formă s-ar manifesta; să fim sinceri, realiști și simpli în trăirea și exprimarea rugii noastre, pentru că Dumnezeu nu poate fi mai mâhnit decât de lipsa noastră de smerenie, pietate și sinceritate.

Mulțumește-I lui Dumnezeu pentru privilegiul de a te putea apropia de El prin rugăciune, cu pocăință și credință!

Mijlocește pentru îndepărtarea spiritului fariseic de superioritate din inimile fraților și surorilor și ai grijă și de inima ta!

Pastor Daniel Lela

Share this…
    96 Views